barapt90
moderator

Data inscrierii: 28/Aug/2007
Mesaje: 71
|
| COMPONENTE HARDWARE |
|
|
A. INGREDIENTE HARDWARE
I. COMPONENTELE UNUI CALCULATROR
Partea hardware a unui calculator personal corespunzător IBM PC, cuprinde (CHIOREAN 1999; MARINESCU & 1999; NORTON 1998):
Monitorul (Display)
Este dispozitivul cu ajutorul cãruia un PC poate prezenta utilizatorului informaþii în formã de text sau graficã ºi este bazat pe un tub catodic sau cristale lichide (LCD).
Tastatura (Keyboard)
Este dispozitivul care foloseºte la introducerea informaþiilor “în” calculator (date sau comenzi), fiind mijlocul de seamă de dialog al omului cu calculatorul. Absolut orice apãsare ºi eliberare rapidã a unei taste provoacã afiºarea caracterului scris pe ea, pe ecranul monitorului. O tastã menþinutã apãsatã provoacã afiºarea repetatã a caracterului pe ecranul monitorului.
Unitatea Centralã (UC)
Este de fapt “creierul” care coordoneazã întreaga activitate a unui calculator personal. De aici se solicitã informaþii pe care utilizatorul le va introduce de la tastaturã sau se afiºeazã rezultatele pe monitor. Tot în unitatea centralã sunt confecționate prelucrãrile de date prin executarea unui program.
Mouse-ul
Ca funcþionalitate, este asemãnãtor cu tastatura, căci prin intermediul lui sunt comunicate informaþii cãtre calculator. Modul de utilizare este urmãtorul:
a) mouse-ul stã pe masa de lucru (pe o suprafaþã durã ºi netedã numitã PAD) ºi poziþia sa curentã corespunde cu poziþia unui cursor pe ecranul monitorului.
b) în momentul în care se miºcã mouse-ul pe PAD spre stânga, cursorul de pe ecran se miºcã ºi el spre stânga; la fel, mutându-se mouse-ul spre dreapta cursorul de pe ecran se miºcã în dreapta (sus, jos);
c) mouse-ul posedã un buton (sau mai multe); în momentul în care sãgeata de pe ecran a ajuns deasupra cuvântului ce reprezintã acþiunea ce trebuie realizatã, se apasã butonul mouse-ului ºi acea comandã se va lansa automat în execuþie.
Scannerul
Este un aparat care realizeazã “citirea” unei fotografii, a unui desen sau text, etc. Imaginea (fotografia) cititã cu ajutorul scannerului va putea fi apoi afiºatã pe monitorul calculatorului, eventual prelucratã ºi apoi tipãritã cu susținerea unei imprimante alb-negru sau color.
Imprimanta (Printer)
Imprimanta unui calculator personal este un periferic (de ieºire) opþional. Ea reprezintã principalul dispozitiv cu ajutorul cãruia se tipãresc pe hârtie rezultatele obþinute în urma executãrii unui program (valori numerice, texte, grafice, imagini etc.). Principalele caracteristici ale unei imprimante sunt:
- rezoluþia;
- viteza de tipãrire;
- dimensiunea maximã a hârtiei pe care poate tipãri;
- memoria imprimantei;
- posibilitãþile de extindere;
- fiabilitatea.
II. Structura internã ºi modul de funcþionare
Unitatea centralã conþine urmãtoarele componente principale (CHIOREAN 1999):
a. microprocesorul
b. memoria internã
c. magistrala de date ºi magistrala de comenzi
d. memoria externã.
a. Microprocesorul
Se noteazã cu µP. Fizic, el este un circuit integrat – o componentã electronicã complexã, realizatã pe o bucatã micã de siliciu numitã cip. Microprocesorul reprezintã “creierul” întregului calculator, coordonatorul tuturor operaþiilor ce sunt efectuate de cãtre acesta. Un microprocesor conþine în interiorul sãu zone în care poate memora date de lungimi extraordinar de mici. Aceste locaþii poartã numele de registre, iar fiecare registru are un nume special (expl. AX, BX, etc.). Dintre toate registrele, existã unul care are un rol special ºi anume registrul IP (Instruction Pointer). Microprocesorul este conectat la celelalte componente ale calculatorului prin intermediul magistralei de date ºi al magistralei de comenzi .
b. Memoria internã
Fizic, este formatã din mai multe circuite integrate cu rol de a pãstra informaþia, care au un înfățișare exterior asemãnãtor cu cel al microprocesorului. Microprocesorul poate scrie sau citi date din memorie. Citirea presupune obþinerea informaþiei memorate, iar scrierea constã în depunerea informaþiei în memorie. Memoria internã este alcãtuitã din mai numeroase pãrþi de dimensiune egalã, care sunt denumite locaþii de memorie. Locaþiile de memorie sunt numerotate în ordine începând cu valoarea 0 (0,1,2,3,4,etc.). Aceste “etichete” puse peste locaþiile de memorie se numesc adrese de memorie.
c. Magistrala de date ºi magistrala de comenzi
Deºi denumirea lor este pretenþioasã, aceste “magistrale” nu sunt altceva decât un mãnunchi de fire (trasee de cupru pe o placã de circuit imprimat). Desigur, pe magistrala de comenzi circulã comenzile, iar pe magistrala de date circulã datele transferate între componentele calculatorului.
Toate dispozitivele variate de microprocesor sau de memoria internã sunt denumite periferice. Momitorul ºi imprimanta se numesc periferice “de ieºire” pentru că datele ies din memoria internã cãtre ele. Tastatura este un periferic “de intrare” deoarece datele parcurg drumul invers, din exterior cãtre memoria internã.
d. Memoria externã
Este reprezentatã în special de discurile magnetice, ce au proprietatea de a citi ºi scrie informaþii pe suportul lor magnetic. Informaþiile memorate astfel sunt nevolatile. Memoria externã are de obicei o capacitate mult superioarã celei interne. În memoria externã sunt memorate mai multe programe precum ºi datele corespunzãtoare lor. Memoria externã este alcãtuitã în principal din discuri fixe (hard-discuri) ºi discuri flexibile (floppy discuri). Discurile fixe sunt de obicei montate în interiorul unitãþii centrale ºi nu pot fi detaºate de calculator decât prin demontarea acestuia. Discurile flexibile se introduc într-un locaº special, se folosesc cât este nevoie, dupã care pot fi “recuperate” cu uºurinþã. Datoritã modului constructiv, discurile fixe au o capacitate deosebit de mare de stocare a informaþiei ºi o vitezã de lucru (citire-scriere) foarte ridicatã. Ele sunt folosite pentru stocãri masive de date sau pentru rularea rapidã de programe. Discurile flexibile, cu o capacitate de stocare mult mai micã, sunt utilizate pentru a transfera date între calculatoare sau pentru a pãstra la loc sigur unele informaþii extrem de importante.
III. Parametrii ºi caracteristicile esenþiale ale unui calculator personal
1. Microprocesorul, este caracterizat în principal de:
- viteza de lucru;
- capacitatea maximã de memorie pe care o poate adresa;
- setul de instrucþiuni pe care le poate executa.
Viteza de lucru a unui microprocesor este determinatã de mai mulþi factori:
- frecvenþa ceasului intern;
- dimensiunea registrelor interne ºi a magistralelor de date;
- tipul constructiv al microprocesorului;
- măsură memoriei cache.
Capacitatea maximã de memorie pe care o poate adresa este finitã, impusã de procesul sãu constructiv. Microprocesoarele care echipeazã calculatoarele personale pot lucra în douã moduri:
- modul real, în care se poate executa un singur program la un ocazie dat. În acest mod, microprocesoarele recunosc numai 1Mb de memorie.
- modul protejat în care se pot executa în siguranþã mai multe programe la un moment dat. Acest mod poate fi fizic sau virtual.
Setul de instrucþiuni pe care le poate executa un microprocesor este caracterizat direct de tipul acestuia. Începând cu Pentium, microprocesoarele folosesc un set redus de instrucþiuni, crescând astfel mult viteza de lucru. Ele fac parte din categoria numitã RISC (Reduced Instruction Set Computer). Setul de instrucþiuni al fiecãruia din aceste microprocesoare poate fi îmbunãtãþit prin adãugarea unui circuit integrat suplimentar, numit coprocesor matematic, care sã preia o parte din calculele efectuate de microprocesor, mãrind astfel foarte mult viteza de lucru.
2. Memoria internã a unui calculator este caracterizatã de doi parametri:
- mărimea (minim 16 Mbyte);
- timpul maxim de rãspuns (intervalul de timp necesar memoriei interne pentru a citi sau scrie date).
Memoria unui calculator se împarte în trei grupe mari:
a. Memoria de bazã – este cea mai importantã componentã a memoriei interne. Când a fost prezentat modul în care microprocesorul afiºeazã un caracter pe ecran, lucrurile au fost voit schematizate la maxim. În realitate aceastã operaþie este complexã ºi înfăptuirea ei cade în sarcina unui mic program ce se aflã în BIOS (Basic Imput Output System). Deci, acest BIOS reprezintã o colecþie de mici programe care “ºtiu” sã comunice cu perifericele calculatorului. Fãrã aceste “servicii” oferite de BIOS, un calculator nu poate “citi” un caracter de la tastaturã ºi nici nu poate afiºa un caracter pe ecran – deci nu poate funcþiona. Aºadar, pentru BIOS este rezervatã zona dintre 640 Kb ºi 1 Mb, restul fiind la dispoziþia oricãrui program aplicativ. Aceastã memorie disponibilã (între 0 ºi 640 Kb) se numeºte memorie de bazã.
b. Memoria expandatã – este o completare a spaþiilor rãmase libere din BIOS ce reprezintã o memorie internã imensã (programele din BIOS nefiind “lipite” unul de celãlalt).
c. Memoria extinsã – este memoria adresabilã direct de cãtre microprocesor, deținând peste 1 Mb.
3. Memoria externã a unui PC este compusã dintr-o unitate de disc flexibil ºi una de disc fix. Unitatea de disc este dispozitivul care gestioneazã cercul (“pick-up-ul”), iar discul este suportul magnetic de memorare. O unitate de disc este realizatã dintr-un motoraº care antreneazã în miºcare de rotaþie discul ºi un dispozitiv pas cu pas de poziþionare a capetelor magnetice (un electromagnet) de citire-scriere. Memoria externã este caracterizatã de trei parametri: capacitate, timp mediu de acces ºi viteza de transfer a datelor.
Discul elastic (discheta) este produs dintr-un disc de plastic a cãrui suprafaþã a fost magnetizatã ºi protejat de un înveliº din plastic. Discheta este folositã la transferul de informaþii între calculatoare ºi pentru pãstrarea copiilor de siguranþã. Citirea sau scrierea pe dischetã este indicatã de aprinderea unui LED pe panoul frontal al unitãþii centrale, în dreptul unitãþii de dischetã. Discurile flexibile se clasificã dupã dimensiunea lor în:
- dischete de 5.1/4 inci – care sunt deja scoase din uz;
- dischete de 3.1/2 inci (format 1.44 Mb).
Înregistrarea pe dischete se poate face în diverse formate standardizate dupã numãrul de feþe folosite pentru înregistrare, numãrul de piste ºi numãrul de sectoare. O pistã este un cerc al cãrui centru se aflã în centrul discului. Pistele pe care se înregistreazã informaþia sunt cercuri concentrice. Fiecare pistã este divizatã într-un numãr dat de sectoare (arce de cerc). Un sector conþine 512 octeþi (bytes). Orice dischetã are douã feþe, deci unitatea de dischetã necesitã douã capete de citire-scriere. Viteza de transfer a informaþiei se situeazã pentru formatul DS-HD în jurul valorii de 20 Kb/secundã.
Discul fix (hard disk) se aflã montat în interiorul unitãþii centrale ºi nu poate fi detaºat de calculatorul personal. Discul fix este “depozitul” microprocesorului. El este compus din mai multe discuri asemãnãtoare celor flexibile, fiecare dotat cu douã capete proprii de citire-scriere, prinse pe un ax. Tot ansamblul este închis într-o cutie metalicã. Când se efectueazã operaþia de citire sau scriere, capetele respective colaboreazã între ele, funcþionând aproape simultan ºi asigurând o vitezã de transfer a informaþiei mult sporitã faþã de cea a discurilor flexibile. Citirea sau scrierea pe hard-disc este indicatã de aprinderea unui LED pe panoul frontal la unitãþii centrale. Hard-discul este referit prin nume. De obicei, când existã un solitar disc, acesta este referit prin C. Fiecare disc este împãrþit în piste, iar fiecare pistã este împãrþitã într-un anumit numãr de sectoare. Un sector conþine, de obicei, 512 octeþi. Unitatea de alocare (cluster) reprezintã numãrul minim de sectoare învecinate citite sau scrise la un moment dat. Un cluster conþine de obicei 4 sau 8 sectoare pe hard-disc ºi un sector pe dischetã. Discurile fixe au capacitatea maximã de stocare între 1,2 Mb (foarte rar întâlnite) ºi 40 Gb. Cele mai rãspândite discuri fixe au o capacitate de 10-20 Gb.
Deoarece capacitatea hard-discului este foarte mare, pentru buna organizare a informaþiilor de pe el, se poate împãrþii în unitãþi logice care pot fi considerate discuri separate din punct de vedere logic. Dacã existã, discurile logice sunt referite prin C, D, E etc. Un parametru important este timpul mediu de acces, adicã timpul mediu de acces la un sector. Acesta trebuie sã fie nespus de mic. Cele mai rapide hard-discuri au timp de acces sub 10 ms . Cele mai importante firme de hard-discuri sunt: WESTERN DIGITAL (CAVIAR), SEAGATE.
4. COMPONENTELE MULTIMEDIA
Multimedia combinã trei mari inovaþii ale secolului: telecomunicaþiile, tehnica de calcul ºi audiovizualul, forþând depãºirea graniþelor dintre acestea. Teleconferinþele multimedia îngăduie utilizatorilor sã se vadã unii pe alþii ºi în acelaºi timp sã îºi trimitã documente. Pornind de la ideea cã omul însuºi, prin esenþa lui este multimedia, aceastã tehnologie urmãreºte informarea ºi formarea lui. Multimedia este o tehnologie care a revoluþionat domeniul calculatoarelor. Texte, grafice, consecințe sonore stereo, imagini de calitate fotograficã, clipuri ºi secvenþe video pot fi mixate cu ajutorul calculatorului. Iatã câteva din multiplele aplicaþii ale acestei tehnologii: învãþãmântul la distanþã, adnotarea vocalã a documentelor, instruirea asistatã de calculator, enciclopedii ºi cãrþi electronice, accesul interactiv la informaþii, producþie audio-video profesionalã, divertisment, prezentãri ale unor muzee sau instituþii de culturã.
Pentru ca un PC sã fie multimedia, el trebuie sã conþinã urmãtoarele componente:
a. Unitatea CD-ROM (Compact Disk – Raed Only Memory)
· CD-uri, pot fi doar “citite”;
· CD-WRITER, pot fi “citite ºi scrise”;
· DVD-WRITER, permit înregistrarea filmelor video pe acesta.
b. Placa de sunet este specializatã în înregistrarea ºi redarea mesajelor audio. Placa de sunet permite ºi controlul instrumentelor muzicale conectate la calculator. Inima ei este un convertor analogic-numeric-analogic, mono sau stereo. Mai conþine un preamplificator ºi un amplificator de ieºire, un sintetizator de sunete, o componentã pentru controlul instrumentelor muzicale (MIDI). La placa de sunet se pot cupla un microfon ºi mini-boxe. Boxele pot fi pasive sau active (cu amplificatoare incluse, posedând alimentare separatã), ultimele putând ajunge la puteri de peste 30 W.
5. DIVERSE
Modem (MOdulator-DEModulator) este un mecanism ce permite transmiterea informaþiilor între calculatoare aflate la distanþe mari, întrebuințând fie reþeaua publicã de telefoane, fie liniile speciale, prin conversia semnalului digital (folosit de calculator) în semnal analogic (folosit în telefonie). Poate fi utilizat la transmiterea oricãrui tip de informaþii.
Placa TV poate transforma monitorul în televizor, putându-se viziona (pe tot ecranul sau într-un colþ al lui) emisiunea preferatã în timp ce se lucreazã la calculator. O placã TV mai poate face capturi video, poate afiºa teletextul, prezenta reluãri ºi realiza videoconferinþe.
Plotter-ul este un dispozitiv de înregistrare a informaþiilor grafice pe hârtie, folosind un cap de trasare. Datele provenite de la calculator, reprezentând informaþia relativã la deplasarea capului, sunt aplicate elementelor de comandã pentru deplasarea corespunzãtoare a capului de trasare. Plotterul este de fapt o imprimantã graficã cumplit de precisã ºi este întrebuințat pentru realizarea desenelor tehnice, hãrþilor de mare precizie, pe hârtie sau pe calc. Diferenþa esenþialã faþã de o imprimantã obiºnuitã este cã poate reveni pe desen.
Caracteristici principale:
- precizia cu care deseneazã;
- dimensiunea maximã a hârtiei pe care poate desena;
- setul de instrucþiuni (de desenare) pe care le poate executa.
Digitizorul – se foloseºte pentru stabilirea coordonatelor relative ale unor puncte faþã de un punct considerat ca originea axelor de coordonate. Digitizorul este un periferic care sesizeazã poziþia absolutã a cursorului (precizie de 0,1 mm). Este folosit mai ales pentru introducerea în calculator a desenelor tehnice ºi a hãrþilor. Permite, pe lângã introducerea de coordonate, sã se “caracterizeze” elementele introduse, deci se poate descrie tipul de “punct”, de “linie” ºi de “suprafaþã” (expl.: poate face distincþie între linia unui râu, drum sau cale feratã).
IV. DETALII DE FUNCTIONARE
1. Structura unui calculator personal
Memoria RAM (Random Access Memory) – reprezintã memoria internã a calculatorului. Se mai numeºte ºi memorie moartã, deoarece datele pe care le memoreazã se ºterg la închiderea calculatorului. Este memoria folositã de utilizator, de aceea se mai numeºte memorie de lucru. Caracteristicile esenþiale sunt:
- poate fi cititã sau scrisã;
- este volatilã; informaþia se pãstreazã atâta timp cât este menþinutã alimentarea cu tensiune.
Memoriile de tip EDO ºi SDRAM sunt variante ale memoriei RAM mult îmbunãtãþite ºi mult mai rapide (timp de acces de numai 10 ms.).
Memoria ROM (Read Only Memory). Se mai numeºte ºi memorie vie (de citire) fiindcă datele pe care le memoreazã nu se ºterg niciodatã.
Caracteristici:
- poate fi cititã, nu poate fi scrisã (de cãtre utilizator); ea este scrisã o singurã datã cu informaþia necesarã de cãtre producãtor;
- este nevolatilã; informaþia ei se pãstreazã chiar dacã cipurile respective nu sunt alimentate cu tensiune.
Memoriile PROM, EPROM reprezintã versiuni constructive ale memoriei ROM.
Memoria CMOS (Complementary Metal-Oxid-Semiconductor) – este o memorie de tip RAM (citire-scriere ºi volatilã), consumã însã mult mai puþin curent. Indiferent ce calculator are ataºat un mic acumulator (sau baterie) ce o alimenteazã în permanenþã (chiar ºi atunci când calculatorul este oprit). Acest acumulator asigurã pãstrarea informaþiilor din CMOS timp de 2-3 ani fãrã a porni calculatorul. Caracteristici:
- poate fi cititã sau scrisã;
- este nevolatilã.
Memoria virtualã – se realizeazã prin integrarea într-un singur sistem al memoriei RAM ºi a unei pãrþi a discului fix, fiind utilizatã pentru a simula memoria RAM. Unele sisteme de operare (WINDOWS) folosesc pãrþi ale discului fix pentru stocarea unor zone masive de memorie RAM, într-un aºa numit fiºier swap. Astfel, memoria realã (RAM) devine disponibilã. Memoria salvatã pe disc poate fi restauratã în memoria realã îndată ce este necesar.
Este întâlnitã frecvent ºi noþiunea de memorie tampon (buffer). Aceasta este folositã pentru a realiza transferul de informaþii între douã componente ale PC-ului care au viteze de lucru distincte (calculator → imprimantã).
Interfaþã – este un dispozitiv ce se aflã “între douã feþe”. Ea constituie un “translator” care face ca douã componente sã se înþeleagã reciproc. Orice dispozitiv periferic este cuplat la calculator printr-o interfaþã (expl.: adaptorul grafic ºi cuplorul-interfaþa de disc).
2. Sistem de operare
Dacã pânã acum am vorbit despre componentele “hardware” (electronice, mecanice) ale unui PC, de acum înainte vom vorbi numai despre “software” (programele) care îi asigurã funcþionarea.
Atâta timp cât nu i se indicã ce are de fãcut, calculatorul este un obiect inert ºi inutil.
Limbajul de programare reprezintă mijlocul de comunicare între om ºi calculator, iar descrierea succesiunii de operaþii pe care trebuie sã le efectueze calculatorul se numeºte program.
Un limbaj de programare este un limbaj artificial destinat descrierii prelucrãrilor de date ce urmeazã a fi realizate de cãtre calculator. Orice limbaj de programare este alcãtuit din instrucþiuni.
O instrucþiune este descrierea unei acþiuni ce trebuie efectuatã asupra datelor cu ajutorul unui limbaj de programare ºi poate conþine una din urmãtoarele indicaþii:
- introducerea în memorie a datelor înregistrate pe un suport extern;
- efectuarea unei operaþii aritmetice asupra unor date din memorie;
- examinarea unui rezultat ºi luarea unei decizii cu privire la modul în care trebuie continuate calculele;
- extragerea din memorie a unor rezultate.
Rutinã (Subrutinã) – este un ansamblu de instrucþiuni care efectueazã o operaþie “elementarã” (expl. citirea unui caracter de tastaturã).
Program – este un ansamblu complet de instrucþiuni (plus rutine cu scop bine definit) ce rezolvã integral o problemã (expl.: programul NOTEPAD).
Execuþia unui program – este procesul de realizare de cãtre calculator a acþiunilor descrise de instrucþiunile programului. Pentru lansarea în execuþie a unui program este necesarã încãrcarea sa prealabilã în memoria internã (RAM), iar la terminarea execuþiei sale, memoria ocupatã este eliberatã. De obicei, încãrcarea unui program este urmatã nemijlocit de execuþia sa, dar existã ºi situaþii când încãrcarea ºi execuþia sunt separate în timp (de exemplu, programele de control ale perifericelor – drivere).
Sistemul HELP – este probabilitatea pe care o oferã unele programe ca utilizatorul sã se documenteze în privinþa utilizãrii programului respectiv.
Pachete de programe – sunt mai multe programe care îºi coordoneazã activitatea pentru a rezolva o problemã complexã (expl.: pachetul WORD).
Un KIT reprezintã forma comercialã sub care se distribuie un pachet de programe. Programele din colet se gãsesc sub formã comprimatã pe suport magnetic (dischete sau CD-ROM). Orice KIT conþine un program pentru decomprimarea ºi instalarea automatã a programelor din pachet, care se numeºte de obicei INSTALL sau SETUP.
3. Tipuri de aplicaþii
- aplicaþii de tip linie de comandã (expl.: MS-DOS)
- aplicaþii de tip meniu (expl.: WINDOWS)
4. Utilizarea tastaturii
O tastaturã standard este formatã din 101 taste dispuse în 5 grupe:
grupa testelor alfanumerice (A, B, C,...0, 1, 2, ...etc.)
grupa tastelor direcþionale (sus, jos, stânga, dreapta, Home, End, Page Up, Page Down);
grupa tastelor funcþionale (F1, F2, ..., F12);
grupa tastelor aparte (Enter, Backspace, Esc, Tab, Print Screen, Scroll Lock, Pause, Insert, Delete, Shift, Ctrl, Alt, Caps Lock, Num Lock);
grupa tastelor numerice (tastatura numericã).
Noile tastaturi (Win 98/2000) mai au în plus trei taste, specifice sistemului de operare Windows 98/2000. Ele se folosesc numai în cazul când nu funcþioneazã mouse-ul, pentru a deschide meniul START sau a unui meniu local.
Firma MICROSOFT a concretizat un nou tip de tastaturã, numitã tastaturã naturalã sau ergonomicã, care permite o poziþie mai comodã a mâinilor. Datoritã preþului mare acest tip de tastaturã nu este prea rãspândit. _________________ Impossible is nothing !! |